Împăcare urbană

Am avut de-aface, în utlima perioadă, numai cu chestii și lucruri și proiecte despre ceva ce e încă un subiect sensibil pentru mine: orașul meu natal: Bacău.

IMG_20170304_132355

De ce e Bacău un subiect sensibil? Pentru că încă din primul an de liceu, în clasa a noua (adică acum un seeecol) tot ce mi-am dorit a fost să plec din Bacău. Și patru ani de zile mi-am terorizat prietena, colega și partenera mea de traseu casă-liceu-anticariat-casă cu următoarea frază: „Bacău e prea mic pentru spiritul meu măreț”. Intens, nu?

Însă pe atunci nu știam că spiritul nu poate fi îngrădit de un oraș. Sau că un oraș e doar o graniță imaginară pentru suflet, sau că măreția unui spirit nu stă neapărat în orașul în care locuiește.

Mi-au trebuit nu mai puțin de 8 ani departe de Bacău (atât de departe cât să faci cam două ore pe drum) ca să îmi lovesc spiritul meu măreț de micimea unor oameni cosmopoliți. Și mi-am dat seama, la un moment dat, că pe cât de mare orașul pe atât de mare distanța dintre oameni. Și spiritul meu măreț, căutând măreția altor spirite, s-a lovit de răutate, de invidie, de neaprecire și judecată. De neasumare și urâțenie.

17373391_10210881330921593_1070221870_o

Și tot departe de Bacău am învățat să renunț. Dar nu să renunț în termeni de să nu mai am, sau să pierd, să dau tot. Nu. Să renunț adică să nu mă mai focalizez doar pe o direcție, să rămân deschisă la opțiuni și să accept că spiritul meu măreț nu presupune relații doar cu spirite mărețe (după propria judecată). Și renunțând așa, am descoperit că măreției mele îi plac oamenii simpli, oamenii sinceri, oamenii care nu știu multe dar nu se rușinează să recunoască asta, oameni care sunt împăcați cu ceea ce simt și se poartă ca atare.

Neîndeplinirea profețiilor mele adolescentine m-a făcut, după acei faimosi (și frumoși) ani, să iau decizia pragmatică de a mă întoarce acasă. În orașul natal.

Întoarcerea nu a fost lipsită de nemulțumiri, griji, dificultăți, frustrări și regrete. Și am stat așa nu mai puțin de patru ani, făcând eforturi de a ignora conflictele mele interioare. Asta până de curând, când, obligat forțat, ia și scrie Iulia despre frumusețile locale.

Cum să scriu eu despre ceva în care nu cred? Cum să scriu eu din suflet când în sufletul meu, aparent, frumusețea natalului nu se vedea deloc?

Dar, am în jurul meu resurse la care, atunci când sunt în impas, îmi găsesc inspirație și care mă ajută să depășesc perspectivele mele, uneori rigide. Căci, la urma urmei, flexibilitatea nu e măsura în care ne provocăm rigiditatea?

În fine, ideea nu e că m-am împăcat sau nu cu orașul natal (deși cam da. Am făcut o înțelgere). Ideea e că sentimentul natal face parte din fundamentul nostru de ființe ale comunității. El ne inspiră, ne enervează, ne ajută, ne împiedică, ne bântuie…și orice alt sentiment, orașul natal îl poate activa. Tu, în schimb, ești același oriunde te-ai duce. Când TU ești autentic, condițiile externe nu au capacitatea de a potența existența ta. Când TU ești împăcat cu tine, granițele spațiale devin ușor de modificat.

Când tu ești și măreț și mic, în același timp, orașul natal capătă contururile tale.

Așa a început să îmi zâmbească mie Bacău…

P.S: poza e de pe un zid din oraș. Cine știe unde e?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s